Respect, Parolism, Sinceritate = PRIETENIE

Am tot scris despre prieteni si prietenie… sunt o persoana care nu poate concepe viata fara prieteni, mai buni mai rai… mai multi sau mai putini… sunt o persoana care stie ce inseamna sa fi prieten, care stie sa isi sacrifice anumite placeri in numele prieteniei… care isi respecta prietenii… si care (din pacate ) iarta mult prea usor gafele prietenilor…

Fiind o persoana care trece usor peste asa zisele gafe… am ajuns sa fiu luata de… fraiera, am ajuns sa imi fie date explicatii de-a dreptul penibile… am ajuns sa fiu pusa in fata situatiilor in care cei ce ii numesc prieteni, promit ceva si uita sa se tina de cuvant, stiind ca mai devreme sau mai tarziu eu voi trece peste problema…

Este atat de dureros ca tu sa fi capabil sa te „bati” cu oricine pentru prietenul tau, sa fi convins ca se va tine de cuvant… iar el sa considere ca nu este destul de important sa isi respecte promisiunea… La fel de dureros este sa afli ca prietenul tau este in locul unde tu ti-ai fi dorit din tot sufletul sa fi, el sa stie asta, si totusi sa iti motiveze „a.. nu m-am gandit ca ai vrea sa vi si tu”…  si multe altele de felul asta imi daruiesc prietenii mei… asta e cred ca o merit… am meritat chiar sa fiu intrebata de ce nu renunt la o prietenie ( la care eu tin mult) care imi ofera si motive de stres si nervi… si multe altele , chiar de catre acel prieten, motivandu-mi ca el in locul meu nu ar fi inghitit atatea… ar fi renuntat de mult… sau sa mi-se spuna ca faptul ca eu sunt „o carte deschisa” nu inseamna ca am fost si „citita”… oare cand iti pui intreg sufletul pe masa iar cel ce il consideri prieten nu isi face timp… chef sau orice altceva ii trebuie sa „citeasca” este ciudat sa te simti lovit? Si tot el sa se simta „amenintat” atunci cand a 1000 oara ii spui ca si rabdarea ta are o limita, ca si puterea de a trece peste toate astea este limitata… nu amenint ci spun ce simt… simt ca imi plange sufletul cand spun ca vreau si eu putin din ceea ce ofer iar raspunsul este  „de ce ma ameninti” sau ” daca tot iti poti face tu mereu prieteni de ce mai vorbesti cu mine”…

Nu stiu, poate eu am o perceptie diferita asupra termenului de prietenie, considerand ca un prieten trebuie sa fie cel ce amendeaza greselile in taina si lauda reusitele in public, este cel ce trebuie sa te traga primul de maneca cand sari calul in anumite situatii, este cel ce trebuie sa te critice cel mai rau si cu multa sinceritate… si care in acelasi timp sa iti ofere solutii, sa te ajute sa indrepti ceea ce ai gresit, sa isi rupa din timpul sau pentru a-ti asculta gandurile. Mai cred ca prietenia trebuie sa fie un schimb reciproc de respect, parolism si  sinceritate…

Nu sunt perfecta… nu sunt prietena ideala… sunt foarte impulsiva, poate uneori prea dura… nu stiu si nici nu cred ca vreau sa ma port cu manusi cu prietenii mei,ii critic cand consider ca au gresit… incerc sa ii fac sa isi constientizeze defectele dar in acelasi timp incerc impreuna cu ei sa indreptam ce se poate indrepta sau macar sa mascam… uneori imi manifest valeitatile de lider mai mult decat ar trebui si multe altele… in schimb stiu ca ii respect, le ofer timpul meu, incerc sa ii descopar si nu renunt cand ma lovesc de ziduri ce par de netrecut, stiu cat inseamna parolismul intr-o prietenie…

Sunt dezamagita, nu este chiar lucrul pe care mi-l doream acum… ma simt pur si simplu calcata in picioare, imi simt orgoliul luat rau la misto, ma simt goala… dar asa cum am mai spus … o merit, fiindca prietenii ii alegem noi…