februarie 1, 2010 la 13:48 (diverse, parerea mea)
Tags: asistent manager, fericire, IQ, iubit, mall, pisi, prost, telenovela
Am ajuns la concluzia ca este extrem de bine sa fi prost… nu sa faci pe prostu’ ci sa fi prost in toata fiinta ta… Asa ca vreau sa fiu proasta… dar proasta rau, nu numai asa putin… Sa nu imi mai chinui creierul cu tot felul de ganduri, sa nu mai incerc sa inteleg de ce… sa imi doresc cu ardoare sa fiu asistent Manager( nu am nimic cu secretarele, dar 90% sunt seci…)… si sa am un iubit caruia sa ii spun “Pisi”…
Sa lecturez cu mare interes programul TV… sa imi pun problema daca de la 4 ma uit la telenovela sau merg la Mall sa beau o cafea cu fetele… si sa facem poze cu vreo vedeta pe fundal…
Ce tare ar fi sa ma consider cea mai cea, sa nu imi constientizez nicun defect… sa vorbesc numai tampenii si sa imi para ca spun cele mai interesante lucruri pe care cineva le poate spune…
Da… pana la urma sa fi prost nu e asa rau… uneori un IQ mic poate insemna o doza mai mare de fericire… prosteasca, dar tot fericire se numeste…
4 comentarii
ianuarie 27, 2010 la 23:14 (din suflet)
Tags: carti, cosmar, dezamagire, iubire, nepasare, om, pariu.poker, parsivitate, prefacatorie, prieteni, sentimente, tata, ura, vis
Comparand situatiile viata cu un joc de poker… imi dau seama ca-s un jucator tare prost, in cele mai multe situatii sunt jucatorul care joaca cu cartiile pe fata si care este suficient de naiv sa creada ca si restul jucatorilor vor face la fel… devin trista cand constat ca dealungul timpului in trei tipuri de relatii diferite am fost jucatorul care a pariat tot si a jucat cu cartiile pe masa… si din pacate… a pierdut…
Primul gen de relatie in care am investit mult, si am pierdut este relatia cu parintii mei, in special cu tatal meu… el fiind timp de 25 de ani omul exemplu pentru mine… care nu am inteles cum a reusit sa pacaleasca atatia oameni cu un teatru ieftin, cum a putut schimba grija cu nepasarea, iubirea cu ura, sfaturile cu reprosuri, integritatea cu parsivitatea… dar brusc si foarte dur a trebuit sa fac cunostinta cu acest om din viata mea, un om vechi dar de fapt mult prea nou si asa cum nu mi-as dori oameni in viata mea… a fost probabil prima dezamagire majora din viata mea…
La un moment dat am hotarat ca m-am jucat mult cu mastile si scuturile in viata asta, ca am cam uitat cum este sa simti fluturi in stomac, cum este sa fiu eu… simpla si deschisa intr-o astfel de relatie… nu am ales omul in fata caruia sa fac toate astea… ci pur si simplu a fost acel om care in clipa respectiva mi-a inspirat incredere, a fost omul care eu am considerat ca la randul lui fiind ranit nu va putea ranii… Am jucat iar corect, am pariat tot ce era mai curat si sincer intre sentimentele mele… am considerat ca m-am ascuns prea mult timp, ca mi-am suprimat anumite trairi si ca nu asa este normal… Dar nu a fost sa fie… nu stiu daca el nu a vrut… eu nu am putut… dar asta nu conteaza… eu am visat, dar din pacate m-am trezit din visul frumos intr-un cosmar… De atunci jur ca nu voi mai visa atat de repede si usor… nici nu cred ca mai pot… sper doar ca atunci cand va trebui sa visez sa nu imi fie frica de cosmar…
Sunt un om care din fericire are multi prieteni, nu stiu cum sau de ce exista un om care m-a facut sa ma atasez foarte mult… a fost omul care ma cunoscut mai bine decat oricine… a fost omul caruia i-am impartasit toate temerile mele, toate bucuriile… complexele… realizariile. Omul care imi stie si cele mai frumoase vise si cele mai negre cosmaruri… este omul langa care am ras si am plans, omul pentru care am riscat… omul pe care l-am ales atunci cand am fost pusa sa aleg… Dar din pacate este omul care m-a trisat cel mai rau… este omul care a stiut sa ceara fara a considera ca trebuie sa si ofere… Este omul care pretinde profunzime iar el este al dracu’ de superficial, este omul caruia ranchiuna ii controleaza deciziile… este omul care isi creeaza o personalitare si un scenariu in functie de situatie… Este omul la care eu m-am incapatanat sa vad lucruri bune in ciuda atentionarilor, sfaturilor sau pur si simplu al situatiilor in care eram pusa… Se pare ca… din pacate ranchiuna, egoismul, si frica de a infrunta realitatea a ingropat acele lucruri bune… Si uite asa am mai pus o data cartile pe masa, am pariat sinceritatea, increderea, loialitatea… si am pierdut…
Inca mai am puterea sa cred in oameni, sau sper ca o mai am… dar in mod sigur nu voi mai avea asteptari… neavand asteptari in sigur nu voi mai avea dezamagiri… iar cine stie poate voi urma la un moment dat “sfatul” unuia din acesti trei oameni… acela de “a nu da niciodata totul unei singure persoane fiindca s-ar putea sa ma raneasca, imprastiind doar franturi in dreapta si-n stanga nimeni nu va stii/putea sa ma raneasca”… dar pentru a fi asa ar trebui sa iau ceva lectii de parsivitate, prefacatorie si altele din acelas registru… si mai bine NU.
Un comentariu
ianuarie 18, 2010 la 12:53 (din suflet)
Tags: daca, de ce?, durere, integru, intrebari, lacrimi, obiectiv, parolist, regrete, tata
…revine, intra in viata celor ce i-a lasat cu lacrimi in ochi si cu sufletul indurerat… revine la cei pe care i-a judecat foarte aspru, negandindu-se ca in parte sunt ceea ce sunt din cauza lui… revine la cei pentru care a fost un exemplu iar mai apoi marea dezamagire a vietii lor, la cei carora le-a distus imaginea omului integru,parolist, obiectiv…
In urma cu 4 ani s-a inchis o usa, in spatele careia au ramas doar regrete, lacrimi si multa durere… multe intrebari fara raspuns, niste oameni care nu intelegeau de cel ce le folosise drept exemplu ii considera o povara, de ce cel ce trebuia sa le fie alaturi, sa le ofere un sfat, sa le spuna daca gresesc sa se bucure alaturi de ei… a ales sa le intoarca spatele… fara sa il intereseze ce simt ei…
Nu a putut fi imuiat de nimic, nu a vrut sa stie nici ca baietelul de 11 ani vrea sa stie ca taticul lui va fi acolo cand va avea nevoie, nici ca fetele lui (care chiar daca nu mai erau copii ) aveau nevoie de o vorba buna de la el… altele erau prioritatiile.
Acum, cand “prioritatiile” s-au dovedit a fi doar niste iluzii… cei ce au trebuit sa invete sa existe fara el, cei ce au avut prea rar ocazia de a pronunta cuvantul “tata”, sunt cei ce ar trebui sa uite de toate lacrimile, suferintele, umilintele de care au avut parte… de toate momentele in care le era dor sa spuna “tata”, de toate zilele in care sperau, de fiecare data cand suna telefonul, sa fie el…
Dar daca ei vor invata sa spuna iar “tata’ cu mult respect si dragoste, si el ii va simti iar ca pe o povara? Daca vor aparea alte “prioritati”? Si ar putea urma multi de “daca”…
Si… ei nu au suferit totusi prea mult pentru a mai putea reinvata ce inseamna cuvantul “tata”?
Un comentariu
ianuarie 13, 2010 la 17:28 (din suflet)
… pentru ca a venit si sfarsitul…
A fost o prietenie frumoasa, invidiata, pretioasa… dar pentru a exista trebuie ca 2 oameni sa lupte pentru ea…
Sufar… iar, sufar nu din dragoste ranita ci din cauza faptului ca am un gol mare in suflet lasat de o persoana la care tin dar care pentru mine de azi as vrea sa nu mai prezinte vreun interes… (sper sa pot ignora omul in care am investit mai mult decat in orcine si orice…)
Ma doare golul din sufletul meu, dar in acelasi timp ma doare singuratatea in care ea se afunda… dar poate asa e mai bine pentru ea, poate asa se considera protejata, in siguranta, mai putin usor de manipulat… nu stiu, dar stiu ca singuratatea este o povara grea, o povara care iti imbatraneste sufletul inainte de vreme…
Oricum, amintirea acestei prietenii va fi mereu acolo… in cutiuta verde din coltul sufletului meu… cu toate ca nu sunt omul care linge unde a scuipat, imi doresc ca la un momentdat aceasta prietenie sa reinvie, dar si pentru asta e nevoie de 2 oameni…
Un comentariu
ianuarie 11, 2010 la 16:33 (din suflet)
A trecut nebunia sarbataorilor, a sms-urilor siropoase, a urarilor pe care de multe ori le facem de dragul de a le face… Imi plac sarbatorile de iarna mult de tot, dar nu si prefacatoria din jurul lor…
A venit un 2010 care… nu stiu ce imi va aduce, care sper din tot sufletul sa imi aduca liniste, sa fie anul in care vor fi noi inceputuri, sa fie anul de care sa imi aduc aminte mult timp… Daca ar fi sa contabilizez ce a insemnat 2009… clar a fost anul in care eu nu am mai fost eu, anul in care am aflat cat de mult pot iubi dar si cat pot face pe altcineva sa sufere(un om care a picat in locul nepotrivit la momentul nepotrivit…). A fost anul in care am avut mai mult ca niciodata nevoie de un umar pe care sa ma sprijin, si am avut spre marea mea bucurie nu numai unul (dar de unul in mod special…).
Adio 2009, cu rele si cu bune…
Un comentariu
